Teatrul San Carlo din Napoli
Teatrul San Carlo din Napoli este unul dintre cele mai importante teatre de operă din Italia, iar National Geographic îl menționează printre cele mai frumoase teatre din lume. Se află chiar lângă Palatul Regal și Galleria Umberto I și îl poți vedea cu o vizită ghidată sau asistând la un spectacol, experiență pe care ți-o recomandăm.
Cum poți vizita teatrul?
Teatrul San Carlo se poate vizita doar cu tururi ghidate. Acestea sunt organizate fie în limba italiană, fie în limbile italiană și engleză.
Programul este mai jos (dar suferă frecvent modificări, în funcție de spectacolele care sunt în pregătire):
- orele 10:30: italiană
- orele 11:30: italiană și engleză
- orele 12:30: italiană
- orele 14:30: italiană
- orele 15:30: italiană și engleză
- orele 16:30: italiană
Prețurile sunt următoarele:
- adult: 9 EUR
- sub 30 de ani: 7 EUR
- familie 2 adulți și 2 copii sub 18 ani: 26 EUR
Poți face rezervare prin e-mail. Biletele se achită direct la teatru, așa că ai grijă să ajungi cu 10-15 minute înainte de ora programată.
Spectacole la Teatrul San Carlo
Programul spectacolelor îl găsești pe pagina teatrului. Prețul biletelor diferă în funcție de spectacol, de dată (prima reprezentație/ week-end sau în timpul săptămânii) și de categoria de loc (lateral, central, primele sau ultimele rânduri din loje).
Îți recomandăm să încerci să ajungi cu 15-20 de minute înainte de a începe spectacolul (accesul se face cu o oră înainte). Dacă întârzii, nu vei mai putea intra în sală decât la prima pauză și ar fi păcat să ratezi experiența.
Un tur prin Teatrul San Carlo din Napoli
Teatrul San Carlo se mândrește cu faptul că este unul dintre cele mai vechi teatre de operă din lume care încă funcționează. A fost construit în anul 1737, cu 41 de ani înaintea Teatrului La Scala din Milano și cu 55 de ani înaintea Teatrului La Fenice din Veneția, devenind model de inspirație pentru acestea din urmă.
Teatrul, înființat din dorința regelui Carol de Bourbon, a fost ridicat într-un interval record, de doar 8 luni și inaugurat pe 4 noiembrie 1737 - zi în care, conform calendarului catolic, se sărbătorește San Carlo Borromeo. Era deci chiar ziua onomastică a suveranului, al cărui nume i-a fost dat și instituției.
Spre deosebire de alte clădiri construite de regi, Teatrul San Carlo era un edificiu public, la care toată lumea avea acces, iar populația venea în număr mare să asiste la spectacolele care se țineau pe scena sa.
În noaptea de 12 spre 13 februarie a anului 1816, în ciuda intervenției armatei, teatrul arde, cel mai probabil din cauza unei surse de foc - poate o torță - uitate aprinsă. Câteva zile mai târziu, regele Ferdinand de Bourbon însărcinează o comisie cu reconstrucția teatrului. Acesta a fost refăcut rapid, în doar 10 luni, spre bucuria oamenilor din Napoli. La inaugurare a participat și scriitorul francez Stendhal care, încântat, a afirmat că nu există nimic asemănător în Europa.
Teatrul a supraviețuit celor două războaie mondiale. În cel de-Al Doilea Război Mondial, s-a salvat datorită faptului că a continuat să funcționeze, organizând concerte pentru trupele aliaților care se aflau în oraș. Prezența acestora în sală l-a scăpat de bombardamente.
Prin Teatrul San Carlo au trecut nume mari ale muzicii universale, precum Gluck, Bach, Händel, Haydn, Bellini, Paganini și Verdi. Printre oaspeții săi se numără și Mozart, care a stat în Napoli timp de o lună, pe când avea 14 ani. Rossini și Donizzetti au fost printre directorii artistici celebri care l-au condus, iar dirijori celebri care au activat aici au fost Arturo Toscanini, Stravinsky, Leonard Bernstein și Sergiu Celibidache.
Sala, îmbrăcată în catifea roșie, cu decorațiuni aurii, are 6 niveluri și 184 de loje. Capacitatea totală este astăzi de 1386 locuri. În perioada bourbonică, când nu existau regulile din prezent, putea găzdui până la 4000 de persoane, care se înghesuiau jos în sală sau în loje, unde erau așezate bănci. Ultimele două rânduri de loje - cele cu vizibilitatea cea mai redusă - erau pentru categoriile sociale cele mai sărace, iar primele patru rânduri erau rezervate nobililor. Când vei vizita teatrul, ai să observi că toate lojele din aceste patru rânduri au câte o oglindă. În mod contrar așteptării, oglinda nu îți permite să vezi scena, ci partea opusă acesteia. Explicația se găsește într-o regulă de etichetă din epocă ce purta numele de "dreptul primelor aplauze": nobililor li se permitea să aplaude doar după ce aplaudase regele. Cu tot zgomotul și agitația produse de mulțimea din sală, era însă foarte greu să mai auzi când aplaudă un om - de aceea, nobilii urmăreau în oglindă gesturile suveranului, aflat în loja regală, chiar în fața scenei.
Loja regală, care poate găzdui 10 persoane, oferă cea mai bună vizibilitate pentru spectacole. În spatele său, un pasaj comunica direct cu Palatul Regal, astfel încât regele avea acces direct. Loja se sprijină pe o bază ornată cu palmieri și are deasupra un baldachin somptuos, susținut de două Victorii înaripate. Decorațiile de pe exteriorul balconului reprezintă două sirene, simbolizând-o pe Partenope - sirena care, conform legendei, ar fi întemeiat orașul Napoli. Între sirene se afla inițial stema dinastiei de Bourbon care, după anul 1861, a fost înlocuită cu stema Regatului Italiei. Interiorul este acoperit cu oglinzi, care dau mai multă luminozitate spațiului. Sculpturile sunt realizate din papier mâché, o pastă de hârtie amestecată cu alte substanțe, care este ușoară și nu constituie o barieră pentru sunet.
Din același material este și partea de la baza lojelor, care arată ca marmura, dar este de fapt pictată în așa fel încât să o imite, din rațiuni estetice și pentru a facilita trecerea sunetului.
Tavanul, reconstruit după incendiu, este acoperit cu o mare pictură pe pânză care înfățișează o alegorie a poeziei: "Apollo îi prezintă Minervei pe cei mai mari poeți ai lumii". Acoperișul se află de fapt mult mai sus, în spatele său, dincolo de un spațiu gol care funcționează drept cameră acustică.
Stema de deasupra scenei, purtată și ea de două Victorii înaripate, este cea originală, a dinastiei de Bourbon. Imaginea a fost descoperită abia după cutremurul din anul 1980, când restauratorii au observat că fusese acoperită cu un alt strat, reprezentând stema Casei de Savoia (cea care a unit Italia în anul 1861). Culorile stemei - albastru și argintiu - au fost culorile predominante ale teatrului până în anul 1845, când au fost înlocuite cu roșu și auriu.
Ceasul de sub stemă este unul special. Nu funcționează ca un ceas normal, ci are un mecanism care rotește de fapt cadranul, numerele aliniindu-se cu degetul lui Cronos, zeul timpului. Sirena Partenope (la baza ceasului) îi arată cele trei muze din stânga (Poezia, Muzica și Dansul), ca semn al faptului că scurgerea timpului trebuie să se încetinească, pentru a lăsa locul artei.
Ca și la alte teatre, fosa orchestrei este mobilă. La spectacolele care presupun decoruri, cum sunt cele de operă, rămâne sub nivelul scenei. La concerte, se ridică și se aliniază cu scena.
Singurul element care nu este original este pardoseala sălii, refăcută în timpul restaurării generale din anii 1990. Atunci s-a construit dedesubt cafeneaua, amplasând între sală și cafenea instalațiile de climatizare.
Foaierul lateral este partea construită cel mai recent, după cel de-Al Doilea Război Mondial. Decorat în stuc alb cu auriu, în stil neoclasic, ca și restul interiorului teatrului, este folosit în pauzele de la spectacole (când este disponibilă și cafeneaua) și se închiriază de asemenea pentru evenimente private.
