Piața Rialto (Mercato di Rialto) din Veneția
Aflată în cartierul San Polo, în apropiere de celebrul pod de la care își ia numele, Mercato di Rialto este cea mai cunoscută piață alimentară din Veneția. Chiar dacă, odată cu trecerea timpului, Rialto a mai pierdut din tarabe și din farmecul și din agitația de odinioară, este încă inima vieții comerciale a orașului. În fiecare dimineață (cu excepția zilelor de duminică și luni), piața de pește și cea de legume și fructe sunt pline de lume, iar forfota localnicilor ieșiți la cumpărături se amestecă cu entuziasmul turiștilor curioși.
Pe lângă obiectivele principale, dacă vrei un pic de culoare locală, adaugă vizita Pieței Rialto pe lista activităților de făcut în Veneția. Pentru a afla mai multe despre istoria pieței, dar și despre mâncarea venețiană, poți rezerva și un tur ghidat cu degustări.
Cum ajungi la Piața Rialto?
Pentru a ajunge la Piața Rialto, ia linia 1 de vaporetto care circulă pe Canal Grande și coboară la stația Rialto Mercato.
Program
Piața de pește de la Rialto este deschisă în fiecare zi, cu excepția zilelor de duminică și luni, de la orele 07:30.
Piața de fructe și legume este deschisă de luni până sâmbătă, de la 07:30.
Sfaturi pentru vizită:
- Du-te dimineața devreme! De obicei, după orele 12, vânzătorii încep să își strângă mărfurile și să închidă tarabele.
- Ai grijă ce cumperi! Pe lângă pește, fructe și legume (multe produse provin chiar din insulele lagunei venețiene), mai sunt și tot felul de condimente și paste, ambalate special pentru turiști și vândute la supra preț.
- Oprește-te pentru o gustare și un pahar cu vin sau cu spritz la unul dintre micile baruri care se află în zona pieței. Sunt cel mai bun loc pentru a mânca cicchetti (vezi și articolul Ce să mănânci în Veneția). Mănâncă-le în picioare, la tejghea, așa cum fac și venețienii - vei vedea că multe localuri nici măcar nu au mese. Cele mai apreciate baruri (numite bàcaro) de la Rialto sunt Cantina Do Mori (cel mai vechi bàcaro din Veneția), Baccalà Veneto (pentru cel mai bun baccalà mantecato), Al Mercà, Cantina Do Spade, Bar All'Arco și Osteria I Compari (pentru produse pe bază de pește și fructe de mare, în special caracatiță).
- Nu te rezuma doar la a admira mărfurile și atmosfera. Caută și detaliile arhitecturale și micile curiozități care te fac să descoperi Veneția cu alți ochi și să te apropii mai mult și mai adevărat de istoria și de poveștile sale (poți citi despre ele mai jos).
Piața Rialto
O scurtă istorie
Rialto este o piață istorică, instituită oficial încă din anul 1097, în zona în care se așezaseră cu peste șase secole înainte primii coloniști venețieni - Rivus Altus ("mal înalt"). Zona pieței a luat forma asemănătoare celei de astăzi prin sec. al XVI-lea, când au fost construite multe clădiri destinate birourilor comerciale.
Locurile erau numite după mărfurile care se vindeau acolo, iar amintirea lor este păstrată și astăzi în toponimele locale. Erbarìa era locul în care se vindeau legumele, fructele și verdețurile, la Naranzerìa erau citrice, la Casaria se vindeau brânzeturi, la Pescarìa pește, la Beccarìa carne, iar la Ruga dei Spezieri condimente. Ruga dei Oresi era locul negustorilor de bijuterii, iar pe malurile apei, la picioarele Podului Rialto, se vindeau vin (Riva del Vin, pe partea cu piața) și cărbune și metale (pe malul opus, la Riva del Carbon și Riva del Ferro).
S-au păstrat până astăzi piața de pește (Pescarìa) și piața de fructe și legume (Erbarìa).
Piața de pește Rialto (Pescarìa)
Piața de pește (Pescarìa) se află în Campo de la Pescarìa, pe Canal Grande. Este adăpostită într-o frumoasă clădire istorică, ale cărei detalii arhitecturale merită atenția. Deși poate părea mai veche, construcția (numită Loggia della Pescarìa) datează din anul 1907 și a fost realizată în stil neogotic, după proiectul arhitectului Domenico Rupolo și al pictorului Cesare Laurenti din Ferrara.
În trecut, meseria de negustor de pește era foarte strict reglementată și era un privilegiu pe care Republica Venețiană îl acorda pescarilor mai în vârstă din San Nicolò (partea nordică a insulei Lido) și Poveglia (o mică insulă, aflată lângă Lido di Venezia, în sud), pentru a le ușura viața și a le garanta un venit. Pentru a obține dreptul de a vinde pește, aceștia trebuiau să aibă vârsta de cel puțin 50 de ani și o activitate de minim 20 de ani de pescuit pe mare. La sfârșitul sec. al XVIII-lea, în Veneția se găseau mii de pescari, însă existau doar 158 de comercianți de pește, care îl aveau ca patron pe Sf. Nicolae. Astăzi, au rămas doar câțiva, care se aprovizionează din piața de pește en-gros de la Tronchetto.
După ce studiezi variatele specii de pește de pe tarabele vânzătorilor, aruncă un ochi și către capitelurile coloanelor care susțin clădirea. Acestea sunt decorate cu creaturi marine (printre care poți identifica pești, homari, crabi și căluți de mare), bărci dotate cu coșuri speciale pentru a menține captura proaspătă în apă, scoici și cochilii.
Unele coloane din interiorul pieței sunt decorate cu flori, simboluri marine (ancora și roza vânturilor) și simboluri ezoterice (soarele, luna și stelele), caracteristice perioadei de la începutul sec. al XX-lea.
Capitelul coloanei centrale de pe latura dinspre Canal Grande prezintă patru capete sculptate (probabil două dintre ele sunt ale arhitectului și pictorului) și are inscripționat anul 1905 (când a fost terminat primul corp al clădirii) și numele lui Cesare Laurenti.
În colțul din stânga clădirii, spre piața de legume și fructe, la circa 4 m înălțime, se află o statuie din bronz realizată de Laurenti, care îl înfățișează pe Sf. Petru în ipostaza de pescar.
Pe fațada dinspre apă se găsesc două medalioane cu basoreliefuri din ceramică glazurată. Le poți observa bine fie de pe vaporetto, fie de pe pontoanele din fața pieței. Au fost realizate în anul 2001, de artistul venețian Guerrino Lovato.
Spre dreapta este portretul lui Pietro Aretino. Este o copie a unei medalii pe care sculptorul Alessandro Vittoria a creat-o pentru scriitorul și criticul de artă Pietro Aretino, care între anii 1527 și 1556 și-a avut locuința în Palazzo Bollani, chiar vizavi de Pescarìa. Alături de călimara cu peniță apare inscripția Veritas filia temporis ("Adevărul este fiul timpului").
În medalionul din stânga este reprezentat leul Sfântului Marcu, clasicul simbol al Republicii Venețiene.
În spatele pieței, spre dreapta cum te uiți dinspre apă, se găsește o scară din piatră care duce la etajul superior unde, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se găseau birourile de unde se distribuiau populației cartelele de raționalizare a alimentelor. Balustrada scării poartă mici decorații sculptate în formă de leu, con de pin, caracatițe, cochilii și cap de pescar.
La realizarea celor două elaborate porți de sub scară - una mai mare și alta mai mică - a colaborat Umberto Bellotto, artizan venețian cunoscut pentru felul în care a îmbinat arta fierului forjat cu arta sticlei. Tot el a realizat și frumoasele corpuri de iluminat din piață. Cea mai mare dintre porțile de lângă scară poartă inscripția latină Piscis primum a capite foetet ("Peștele de la cap se împute"). Pe lângă un simplu avertisment pentru cumpărătorii care alegeau mărfurile din piață, poate fi și o metaforă a corupției - aici își aveau sediul și instituțiile care se ocupau de gestiunea piețelor.
Pe latura dinspre Canal Grande a corpului de clădire din spate, o placă din piatră indică măsurile minime stabilite pentru pește. Respectarea acestora era obligatorie, astfel încât să permită peștilor să se reproducă. Plăcuțe similare mai există în Campo Santa Margherita, în Fondamenta della Tana (lângă Arsenal) și în Palazzo dei Dieci Savi (lângă Podul Rialto), sediu al Magistraturii Apelor Veneției.
Piața de fructe și legume (Erbarìa)
Piața de fructe și legume se ține astăzi în piațeta din stânga pieței de pește, între Pescarìa și Fabbriche Nuove. Cândva se ținea în Campo de l'Erbarìa, care era de fapt locul pentru comerț en-gros. De acolo se aprovizionau negustorii de fructe și legume din Veneția, care veneau cu bărcile pentru a-și încărca mărfurile pe care le revindeau apoi în aprozarele lor.
Ce să vezi în apropiere de Piața Rialto?
Campo și Biserica San Giacomo di Rialto
Campo San Giacomo di Rialto este un scuar aflat lângă piață, mărginit pe o latură de biserica cu același nume.
Pentru mult timp s-a crezut că Biserica San Giacomo di Rialto (cunoscută mai curând sub numele de San Giacométo) este cea mai veche biserică a Veneției. Data sfințirii sale ar fi chiar data întemeierii oficiale a orașului: 25 martie 421. Legenda spune că biserica ar fi fost construită din dorința unui tâmplar, pentru a îi mulțumi sfântului Giacomo (Iacob) pentru ajutorul dat în stingerea unui incendiu, iar la înălțarea sa ar fi ajutat cei din Padova. Totuși, studiile recente au arătat că biserica a fost construită de fapt pe la jumătatea sec. al XII-lea, fiind sfințită în anul 1177, sub papa Alexandru al III-lea, așa cum arată și placa din stânga intrării.
Imensul ceas de pe fațadă, cu o singură limbă, în formă de rază de soare, a fost construit în anul 1410 și refăcut prin sec. al XVIII-lea. Este unul dintre cele câteva ceasuri care se mai păstrează în Veneția care au cadranul împărțit în 24 de ore (cel mai cunoscut este la Turnul cu Ceas din Piața San Marco).
Biserica a fost strâns legată de activitatea comercială care se desfășura în această zonă. Pe cea de-a doua coloană din dreapta, de la intrarea în biserică, sunt gravate în piatră contururile unui pește și al unei stridii. Se spune că ar indica, la fel ca tăblița din piață, măsurile minime ale stridiilor și peștilor care puteau fi vânduți în Rialto, astfel încât pescuitul să nu afecteze eco-sistemul.
Și pe peretele exterior al absidei, în partea opusă față de piață, se află o inscripție în latină care îndemna negustorii să fie cinstiți: Hoc circa templum sit jus mercantibus aequum, pandera nec vergant, nec sit conventio prava ("În jurul acestui templu, să fie dreaptă legea negustorului, corecte greutățile și cinstite contractele").
Clădirile din jurul pieței Campo San Giacomo di Rialto sunt cunoscute sub numele de Fabbriche Vecchie. Au fost ridicate în perioada renascentistă, între anii 1520 și 1522, după ce un incendiu distrusese fostele construcții. Cândva, aici se găseau magistraturile administrative care se ocupau de comerț și navigație. Astăzi, sunt sediu al Tribunalului din Veneția.
Nu departe, spre Canal Grande, acolo unde este stația de vaporetto, se află Fabbriche Nuove, construite între anii 1553 și 1555, după proiectul arhitectului Jacopo Sansovino. În trecut, sub arcade se găseau magazine, iar la etaje birouri administrative. Astăzi, în clădire își are sediul Curtea de Apel.
Cocoșatul de la Rialto
Pe latura opusă bisericii, o statuie din piatră de Istria înfățișează un om îngenuncheat. Este numită de venețieni el Gobo de Rialto ("Cocoșatul de la Rialto") și a fost sculptată în anul 1541, de Pietro Grazioli da Salò. Statuia susține un podium, la care conduc câteva trepte. De pe acest podium, erau citite cândva proclamațiile Republicii, dar și sentințele condamnaților. Lângă statuie, este o coloană din granit roșu, numită Pietra del bando, similară celei aflate în Piața San Marco, la colțul dinspre mare al Bazilicii.
Una dintre pedepsele care erau aplicate celor acuzați de delicte minore - de obicei, de furt - era să parcurgă în fugă distanța dintre Pietra del bando din San Marco și cea din Rialto, timp în care erau biciuți de mulțimea adunată pe străzi. Odată ajunși în Rialto, erau obligați să sărute statuia cocoșatului. În 1545, punctul de sosire al acestei curse a fost mutat puțin mai încolo, în aceeași piață, iar condamnații trebuiau să sărute o cruce metalică așezată pe o coloană.
După unele teorii, personajele Launcelot Gobbo și bătrânul Gobbo din piesa "Neguțătorul din Veneția" a lui Shakespeare ar fi fost inspirate chiar de cocoșatul de la Rialto.
O statuie similară, numită Pasquino, exista și la Roma. Locuitorii obișnuiau să lase lângă ea denunțuri sau texte ironice la adresa papei sau autorităților. Prin sec. al XVIII-lea, scriitorii venețieni redactau satire, în care Gobo și Pasquino făceau schimb de impresii. Chiar și astăzi mai circulă prin Veneția comentarii anonime, care poartă semnătura cocoșatului de la Rialto.
Ușa strâmbă
Veneția nu a fost construită pe un teren stabil, ci pe o mlaștină în care au fost înfipți, unul lângă altul, milioane de piloni din lemn. Deasupra au fost așezate perpendicular două rânduri de scânduri groase din lemn, peste care s-au așezat blocuri imense din piatră de Istria. Abia asupra acestui strat de piatră s-au ridicat pereții caselor și palatelor. Sub greutatea acestora însă, apare tasarea diferențiată, ceea ce duce la înclinare, vizibilă mai ales în turnurile bisericilor, care au toată greutatea concentrată pe o suprafață foarte mică.
În oraș vei vedea mai multe clădiri care au suferit tasări și nu sunt perfect aliniate. Ușa casei de pe Calle dei Sansoni 963A este probabil cea mai înclinată din Veneția, dar acest lucru nu o împiedică să se închidă perfect.
Basoreliefurile cu piersici
Pe stâlpii a două case - unul la intersecția dintre Ruga dei Spezieri și Ramo Do Mori (la nr. 379) și altul la nr. 374 - apar două curioase basoreliefuri ce reprezintă fructe de piersică. Piersicile erau emblema breslei celor care preparau persicata, un fel de marmeladă obținută din piersici, care se mânca alături de felurile principale și care era foarte apreciată încă din perioada Renașterii.
Poarta și basorelieful cu butoi
Pe Calle Arco 456 se află o poartă cu o formă ciudată, mai lățită în partea inferioară. Scopul acesteia era de a permite rostogolirea prin ea a butoaielor cu vin. În trecut, clădirea a aparținut breslei dogarilor.
Pilaștrii caselor din Campo Rialto Novo au sculptate în partea superioară simboluri ale artelor, ce datează din sec. al XVI-lea și al XVII-lea. La nr. 551 este sculptat un butoi, simbol al breslei dogarilor, care își avea depozitele aici. Calle dei Boteri, aflată lângă Piața Rialto, este încă o amintire a acestei meserii practicate în zonă. O curiozitate: dogarii erau obligați să asigure reparația gratuită a butoaielor de la curtea dogilor.
Basorelieful cu dud
Tot în Campo Rialto Novo, la nr. 553, este reprezentat un dud. Același simbol îl vei găsi și în Calle della Bissa nr. 5512, pe malul opus al Canal Grande. Arborele de dud era emblema breslei producătorilor de mătase, care își avea în această zonă unul dintre sedii.
În anul 1317, mai mulți negustori din Lucca (un oraș din regiunea Toscana) au fugit din motive politice în Veneția, unde au început să se ocupe de fabricarea și comercializarea mătăsii. Unii au devenit atât de bogați, încât au obținut și cetățenia venețiană. Urme ale acestei bresle se întâlnesc atât în zona Rialto, cât și în Cannaregio, în zona de lângă Cappella del Volto Santo. Chiar numele de Fondamenta degli Ormesini din cartierul Cannaregio provine de la magazinele unde se vindea cândva ormesin, un tip de mătase ușoară, care inițial se producea în orașul Ormuz din Iranul de azi.
La dreapta basoreliefului cu dud din Calle della Bissa nr. 5512 se deschide o curte interioară, numită Corte de l'Orso. Aceasta ia numele familiei Orso, care venise din Lucca și se stabilise aici. În mod neobișnuit pentru Veneția, locuințele din această curte sunt înalte, ajungând până la șase etaje, similar celor din Ghetoul evreiesc.
El distansiador
Tot în împrejurimile Pieței Rialto se găsește o străduță ce poartă numele de Calle Toscana. Denumirea străzii are aceeași explicație: în zonă locuia una dintre comunitățile de negustori de origine toscană, provenite din Lucca.
Undeva la înălțimea primului nivel, se găsește o traversă din piatră așezată între pereții de pe cele două laturi ale străzii. Pe ea este o inscripție, împărțită în două de stema familiei nobiliare Gradenigo, plasată în centru. Cândva, strada purta numele de Gradenigo, poate pentru că această familie bogată și puternică își avea casele aici.
Traversa din piatră este numită distansiador ("distanțator"). Rolul său era cel mai probabil acela de a asigura că noul sediu al breslei aurarilor, care fusese reconstruit aici în anul 1717, respectă distanța minimă impusă față de casa de vizavi, astfel încât strada să nu devină și mai îngustă și mai întunecată.
Biserica San Giovanni Elemosinario
Biserica San Giovanni Elemosinario face parte din Asociația Chorus și este unul dintre obiectivele pe care le poți vedea gratuit în Veneția. Biserica, datând din perioada Renașterii, a fost construită în anul 1531, pe locul unei construcții mai vechi, care fusese distrusă de incendiul izbucnit în 1514, ce afectase toată zona Rialto. În interior se află tablouri de Tițian și de Pordenone.
